Artemis: de ce poate fi ultima misiune pentru astronauții NASA

Neil Armstrong a făcut un istoric „pas mic” pe Lună în 1969 şi doar trei ani mai târziu ultimii astronauți Apollo au părăsit vecinul nostru ceresc. De atunci, sute de astronauți au fost lansați în spațiu, dar în principal către Stația Spațială Internațională care orbitează Pământul. De fapt, nimeni nu s-a mai aventurat la mai mult de câteva sute de kilometri de Pământ.

Totuși, programul Artemis condus de SUA își propune să readucă oamenii pe Lună în acest deceniu. În prezent Artemis 1 se află pe drumul de întoarcere pe Pământ, ca parte a primului său zbor de test efectuat în jurul Lunii.

Cele mai relevante diferențe dintre epoca Apollo și mijlocul anilor 2020 sunt o îmbunătățire uimitoare a puterii computerelor și a roboticii. Mai mult decât atât, rivalitatea superputerilor nu mai poate justifica cheltuielile imense pecum cele din competiția Războiului Rece dintre SUA şi Uniunea Sovietică.

În cartea noastră recentă “The End of Astronauts”, („Sfârșitul astronauților”), eu și Donald Goldsmith susținem că aceste schimbări pun sub semnul întrebării susţinerea proiectului Artemis.

Misiunea Artemis folosește noul sistem de lansare spațială al NASA, care este cea mai puternică rachetă de până acum, similară ca design cu rachetele Saturn V care au trimis 12 astronauți Apollo pe Lună.

La fel ca în misiunile Apollo, racheta booster Artemis combină hidrogenul lichid și oxigenul pentru o putere enormă de propulsie de la sol înainte de a cădea în ocean şi a nu mai fi folosită niciodată. Prin urmare, fiecare lansare are un cost estimat între 2 miliarde de dolari (1,7 miliarde de lire sterline) și 4 miliarde de dolari.

Spre desosebire de NASA, concurentul său SpaceX recuperează şi refoloseşte primul etaj al vehiculului său spaţial „Starship”.

Avantajele roboticii

Progresele în explorarea robotică sunt exemplificate de suita de vehicule (rovere) de pe Marte, unde Perseverance, cel mai recent prospector al NASA, se deplasează singur pe teren stâncos cu o ghidare limitată de pe Pământ. Îmbunătățirile aduse senzorilor și inteligenței artificiale (IA) le vor permite roboților să identifice locuri deosebit de interesante de unde să colecteze mostre pentru întoarcerea pe Pământ.

În următorii 10 sau 20 de ani, explorarea robotică a suprafeței marțiene ar putea fi aproape în întregime autonomă, prezența umană oferind un mic avantaj. În mod similar, proiectele de inginerie, cum ar fi visul astronomilor de a construi un radiotelescop mare pe partea îndepărtată a Lunii care este lipsită de interferențe de la Pământ, nu mai necesită intervenția umană. Astfel de proiecte pot fi construite în întregime de roboți.

În loc de astronauți, care au nevoie de un loc bine echipat pentru a locui dacă sunt necesari în lucrările de construcție, roboții pot rămâne permanent la locul lor de muncă. De asemenea, dacă exploatarea solului lunar sau a asteroizilor pentru materiale rare devine viabilă din punct de vedere economic, atunci acest lucru s-ar putea face mai ieftin și mai sigur cu ajutorul roboților.

Roboții ar putea explora, de asemenea, Jupiter, Saturn și lunile lor fascinant de diverse cu puține cheltuieli suplimentare. Unele dintre aceste luni ar putea, de fapt, să adăpostească viață în oceanele lor subterane.

Chiar dacă am putea trimite oameni acolo, aceasta ar putea fi o idee proastă, deoarece am putea contamina aceste lumi cu microbi din Pământ.

Gestionarea riscurilor

Astronauții Apollo au fost eroi. Ei au acceptat riscuri mari și au împins tehnologia la limită. În comparație, călătoriile scurte pe Lună în anii 2020, în ciuda costului de 90 de miliarde de dolari al programului Artemis, vor părea aproape de rutină.

Este necesar un proiect ceva mai ambițios, cum ar fi o aterizare pe Marte, pentru a suscita entuziasmul publicului comparativ cu programul Apollo. O astfel de misiune, inclusiv provizii și racheta pentru o călătorie de întoarcere, ar putea costa NASA un trilion de dolari. Aceste cheltuieli sunt discutabile atunci când ne confruntăm cu o criză climatică și sărăcia pe Pământ.

Prețul abrupt este rezultatul unei „culturi a siguranței” dezvoltată de NASA în ultimii ani. Acest lucru reflectă traumele și întârzierile ulterioare ale programului care au urmat dezastrelor navetelor spațiale din 1986 și 2003, fiecare dintre acestea ucigând cei 7 astronauţi de la bordul lor.

Lansare Artemis 1. Credit: NASA

Acestea fiind spuse, naveta spaţială, care a totalizat 135 de lansări, a atins o rată de eșec sub 2 procente. Ar fi nerealist să ne așteptăm la o rată la fel de scăzută ca aceasta pentru eșecul unei călătorii de întoarcere pe Marte, misiunea ar dura până la urmă doi ani.

De asemenea, astronauții au nevoie de mult mai multă „întreținere” decât roboții – călătoriile și operațiunile lor la suprafață necesită aer, apă, alimente, spațiu de locuit și protecție împotriva radiațiilor dăunătoare, în special de la furtunile solare.

Deja substanțiale pentru o călătorie pe Lună, diferențele de cost între călătoriile umane și cele robotizate ar crește mult în cazul unor misiuni pe termen lung. O călătorie pe Marte, de sute de ori mai departe decât Luna, nu numai că ar expune astronauții la riscuri mult mai mari, dar ar face și sprijinul de urgență mult mai puțin fezabil. Chiar și susţinătorii misiunilor cu echipaj uman acceptă că pot trece aproape două decenii înainte de prima călătorie cu echipaj pe Marte.

Vor exista cu siguranță căutători de senzații tari și aventurieri care ar accepta de bunăvoie riscuri mult mai mari. Unii chiar s-au înscris pentru o călătorie într-un singur sens către Marte.

Mai exista o diferență cheie între epoca Apollo și cea de astăzi: apariția unui sector puternic, privat al tehnologiei spațiale, care susţine zborurile spațiale cu echipaj uman. Companiile din sectorul privat sunt acum competitive cu NASA, astfel încât călătoriile cu risc ridicat, la prețuri reduse, pe Marte, finanțate de miliardari și sponsori privați, vor fi organizate de voluntari. În cele din urmă, publicul ar putea încuraja acești aventurieri curajoși fără să plătească pentru ei.

Având în vedere că zborul spațial uman dincolo de orbita joasă a Pământului este foarte probabil să fie transferat, în totalitate, către misiuni finanțate din privat, pregătite să accepte riscuri mari, este îndoielnic dacă proiectul Artemis, de mai multe miliarde de dolari, al NASA reprezintă o modalitate bună de a cheltui banii guvernului.

În cele din urmă, programul Artemis este mai probabil să fie un cântec de lebădă decât lansarea unei noi ere Apollo.

Traducere după Artemis: why it may be the last mission for NASA astronauts