Cu ajutorul celor mai recente date obţinute de telescopul spațial Kepler al NASA s-ar putea rezolva, în cele din urmă, misterul apariţiei condiţiilor favorabile vieţii pe Pământul timpuriu. Surprinzător, se pare că erupțiile solare uriașe au fost cauza acestora. Astfel, se pare că furtunile solare ar fi încălzit Pământul timpuriu suficient de mult pentru ca acesta să poată găzdui viața, furnizând, de asemenea, blocurile de construcție ale vieţii.

Explozie solară

Erupție solară. Credit: NASA

Cunoscută şi sub numele de paradoxul Soarelui tânăr lipsit de strălucire, problema cu care s-au confruntat astronomii a fost următoarea: stelele precum Soarele devin tot mai luminoase şi radiază o cantitate tot mai mare de energie pe măsură ce îmbătrânesc, adică atunci când a început viața pe Pământ, în urmă cu 3,5 miliarde de ani, planeta noastră ar fi primit doar trei sferturi din energia solară pe care o primeşte în prezent. Practic, în loc să fie un loc propice apariţiei vieţii, Pământul timpuriu ar fi fost o planetă înghețată.

O soluție propusă la acest paradox a fost aceea că Pământul ar fi avut o atmosferă mai groasă care a captat mai multă căldură datorită efectului de seră. Cu toate acestea, unele rezultate recente obţinute pe baza unor roci din Australia, având o vechime de 2,7 miliarde de ani, arată că grosimea atmosferei Pământului timpuriu era jumătate din cea actuală, ceea ce complică problema.

Pe baza datelor obţinute de telescopul spațial Kepler, care a analizat sute de mii de stele, astronomii au aflat cum se modifică luminozitatea stelelor asemănătoare Soarelui în timp. S-a constatat că luminozitatea stelelor tinere este într-adevăr mai mică, dar că acestea sunt, de asemenea, mai predispuse la erupţii violente.

Erupţiile solare pot trimite miliarde de tone de particule în spațiul cosmic sub forma unei ejecții de masă coronală. Atunci când particulele transportate de vântul solar sunt deviate de câmpul magnetic terestru, se formează aurorele polare. În general, în fiecare secol se produce câte o erupţie solară violentă care poate perturba reţelele electrice terestre. Se crede că atunci când Soarele era mai tânăr se produceau 10 astfel de erupţii violente pe zi, în condiţiile în care câmpul magnetic al Pământului era mai slab.

Mai important, energia furtunilor solare ar fi declanşat reacții chimice în atmosfera Pământului în urma cărora moleculele de azot inert au format oxid de azot și acid cianhidric (cianură de hidrogen).

Oxidul de azot, cunoscut şi sub numele de gaz ilariant, este un gaz cu efect de seră incredibil de puternic. În prezent se vorbește mult de dioxidul de carbon, care este un alt gaz cu efect de seră, dar dacă Pământul timpuriu a avut o cantitate de oxid de azot de doar o sutime din cantitatea de CO2 care există în prezent în atmosfera Pământului, atunci căldura reținută în atmosfera Pământului timpuriu ar fi fost suficientă pentru ca apa să nu îngheţe.

Faptul că aceleași reacții chimice pot crea și acid cianhidric, un bloc cheie de construcție a vieţii așa cum o știm, este un alt lucru extrem de important.

Dacă viața de pe Pământ pare să fi beneficiat de aceste furtuni solare puternice, nu același lucru se poate spune despre Marte. Câmpul magnetic al planetei Marte nu a fost suficient de puternic, astfel încât atmosfera acestei planete s-a pierdut, lăsând în urma sa deșertul arid şi înghețat din prezent.

Toate acestea înseamnă că atunci când căutăm viață pe alte planete, care au fost descoperite recent în jurul altor stele, trebuie să ne asigurăm că pe acestea există combinația potrivită între intensitatea câmpului magnetic și vârsta stelei care să permită recrearea condițiile existente pe Pământul timpuriu.

În mod surprinzător, datorită acestui rezultat, știm acum că o stea violentă ar putea fi un lucru bun pentru apariția vieții.

Sursă: Science Alert