Dispariția dinozaurilor din urmă cu 66 milioane de ani a fost cauzată, cel mai probabil, de o cometă sau de un asteroid de mari dimensiuni care a lovit Pământul. Cu toate acestea, având în vedere faptul că asteroizii de mari dimensiuni nu lovesc foarte des planeta noastră, putem afirma că într-adevăr aceasta este cauza dispariţiei dinozaurilor? Mulţi oameni de ştiinţă se întreabă în prezent dacă anumite evenimente cosmologice pot mări numărul de comete care, la un moment dat, se pot ciocni de Pământ.

Dispariția dinozaurilor s-a datorat materiei întunecate sau stelei Nemesis

Dispariția dinozaurilor s-a datorat materiei întunecate sau stelei Nemesis? Credit: Elenarts

Într-o carte recentă, cosmologul american Lisa Randall sugerează că un disc imens de „materie întunecată” (un tip de materie invizibilă a cărei pondere în Univers este de cinci ori mai mare decât a materiei „obişnuite”), suprapus peste planul central al Căii Lactee şi care intersectează planul aglomerărilor stelare din apropierea centrului galactic, ar fi putut cauza dispariţia dinozaurilor. Cometele de la marginea Sistemului Solar, aflate în centura Kuiper sau Norul Oort, ar fi astfel perturbate de pe orbitele lor datorită trecerii Sistemului Solar prin acest plan dominat de materia întunecată. În consecinţă, cometele ajung să se îndrepte spre planetele din interiorul Sistemului Solar.

Dar cât de credibilă este această teorie? Există şi alte evenimente cosmologice care ar putea explica dispariţia dinozaurilor?

O întrebare dificilă

Dovezile din astrofizică și cosmologie sugerează că în galaxia noastră există o cantitate mult mai mare de materie întunecată în comparaţie cu materia obişnuită. Cu toate că materia întunecată este invizibilă, știm că aceasta există datorită efectelor sale gravitaționale asupra obiectelor din jurul ei.

Materia întunecată nu emite şi nu absoarbe lumina, ceea ce o face dificil de reperat. Cei mai mulţi cosmologi cred că această materie, care face parte din galaxii și clusterele de galaxii, se mişcă încet și este „rece” (pentru că particulele în mișcare rapidă sunt fierbinți).

Randall sugerează că există un disc de materie întunecată în propria noastră galaxie. Pentru a avea un efect asupra noastră, acesta ar trebui să fie aliniat aproximativ cu discul vizibil al Căii Lactee, astfel încât Sistemul Solar să parcurgă periodic acest disc pe măsură ce se deplasează în jurul centrului galactic. Dar acest lucru este problematic, deoarece, pe baza observațiilor efectuate până în prezent, cosmologii cred că materia întunecată formează mai degrabă halouri sferice de mari dimensiuni în jurul galaxiilor şi nu discuri.

Prin susţinerea ipotezei discului de materie întunecată din Sistemul Solar, materia întunecată devine şi mai ciudată. Randall sugerează că există mai multe tipuri de materie întunecată sub formă de „contaminare”, ce ar reprezenta 5-10% din cantitatea totală de materie întunecată. Această materie întunecată este diferită, deoarece poate interacționa cu ea însăşi la fel ca materia obişnuită. În timp ce majoritatea materiei întunecate poate curge prin ea însăși fără să se oprească, un anumit tip special de materie întunecată denumită „disipativă” se poate opri din mișcare pentru a forma un disc galactic, la fel ca materia obişnuită. Cu toate acestea, așa cum admite Randall în lucrările sale de cercetare, nu se ştie sigur dacă acest tip de materie întunecată formează un disc.

Şi chiar dacă ar forma un astfel de disc, nu există niciun motiv pentru ca acest disc de materie întunecată să se alinieze cu discul vizibil al galaxiei Calea Lactee pentru a perturba deplasarea cometelor şi a le îndrepta spre Pământ.

Nemesis

Randall este un cosmolog de renume mondial, astfel încât propunerea ei este cu siguranță credibilă. Dacă modelul său nu va fi contrazis de viitoarele observații astronomice, Randall consideră că acesta poate explica o creștere a numărului de comete și asteroizi care ajung în regiunile interioare ale Sistemului Solar.

In concluzie, înregistrările geologice sau paleontologice susţin această ipoteză? Deşi problema este încă în dezbatere, nu există nicio dovadă concludentă care să confirme că extincțiile în masă s-au produs periodic. Echipa lui Randall susține că numărul cometelor care ajung în interiorul Sistemului Solar se măreşte cu o periodicitate de 35 milioane de ani, ceea ce pentru unii ar reprezenta un argument că ar putea exista o corelaţie aproximativă cu extincțiile în masă.

În ciuda unui număr de necunoscute, prezenţa unui disc de materie întunecată constituie cea mai bună propunere cosmologică pentru a explica extincțiile în masă? O altă propunere este aceea că Soarele are o stea companion, numită Nemesis. Aceasta ar fi o stea ipotetică, pitică roșie sau pitică maro, care orbitează Soarele la o distanţă de aproximativ 1,5 ani-lumină. La fiecare 25 milioane de ani această stea ar trece mai aproape de Soare, ceea ce ar putea provoca o intensificare a activităţii cometelor prin efectele sale gravitaționale. Această ipoteză nu poate fi ignorată, deoarece majoritatea stelelor aparțin unor sisteme stelare. Cu toate acestea, piticele maro sunt relativ rare și Nemesis nu a fost observată (încă).

Pentru mine, scenariul propus de Randall este mai mult o speculaţie interesantă de tipul „ce ar fi dacă?” decât o propunere realistă. Deşi modelul ei teoretic este foarte concret, faptul că nu există nicio dovadă reală a periodicităţii extincțiilor în masă și a apariţiei craterelor de pe Pământ constituie o problemă. În plus, în conformitate cu „briciul lui Occam”, care afirmă că cea mai simplă soluție este, probabil, cea mai bună, nu ar trebui să inventăm mai multe tipuri de materie întunecată decât ar fi de fapt nevoie.

Cu toate acestea, ipoteza lui Randall nu este imposibilă și aceasta ar trebui să fie luată în considerare. Mai mult, ne reamintim astfel că fizica de bază și cosmologia sunt aspecte fundamentale ale naturii care pot influența chiar soarta vieții de pe Pământ.

Traducere după Did ‘dark matter’ or a star called Nemesis kill the dinosaurs?