Misteriosul ciclu de 11 ani al Soarelui pare să fie o consecință a alinierii planetelor.

La fiecare 11 ani, activitatea Soarelui, marcată de erupţii și pete solare, înregistrează un maxim, urmat de un minim, iar această periodicitate este atât de regulată încât ani de zile astronomii s-au întrebat care ar putea fi cauza acestui fenomen.

Recent, oamenii de ştiinţă au propus o nouă ipoteză.

Chiar dacă planetele sistemului solar sunt mult mai mici decât Soarele, gravitaţia unora dintre ele poate influența câmpul magnetic al acestuia. Aceasta ar fi, afirmă cercetătorii, o posibilă cauză a ciclului solar.

Venus, Pământ și Jupiter exercită o atracţie gravitațională asupra Soarelui pe măsură ce se deplasează pe orbita lor în jurul acestuia. Efectul este comparabil cu cel prin care gravitaţia Lunii produce mareele Terrei, adică o variaţie periodică a nivelului mării sau oceanului (un flux şi un reflux regulat în timp).

Cercetătorii au urmărit ciclurile solare şi mişcările planetelor pe o perioadă de 1.000 de ani, între anii 1000 și 2009 şi au descoperit o legătură neaşteptată între acestea.

„Pe parcursul a 90 de cicluri solare există un nivel de concordanță uimitor de ridicat cu mişcarea planetelor. Totul indică un proces sincronizat”, a declarat fizicianul Frank Stefani de la Helmholtz-Zentrum Dresden-Rossendorf din Germania.

Cercetătorii au constatat că forțele mareice exercitate asupra Soarelui sunt cele mai puternice atunci când Pământul, Venus și Jupiter se aliniază și că această aliniere are loc la fiecare 11,07 ani, perioada unui ciclu solar.

Efectul este slab şi nu se manifestă în interiorul Soarelui. Acesta ar putea fi motivul pentru care nimeni nu a evidenţiat până în prezent legătura dintre ciclul solar și periodicitatea alinierii planetare.

Chiar dacă efectul este slab, forțele mareice pot afecta câmpul magnetic al Soarelui. În special, ele pot influența oscilațiile în aşa-numita instabilitate a lui Tayler. Astfel de instabilități apar în câmpurile magnetice de formă toroidală, sau în formă de gogoașă, atunci când presiunea este aplicată perpendicular pe direcţia câmpului.

În consecinţă, câmpul se comprimă precum coloana vertebrală şi creează instabilități similare discurilor coloanei vertebrale. Aceste “discuri deplasate” în câmpul magnetic sunt instabilitățile Tayler și ele creează perturbații în fluxul solar și câmpul magnetic.

Chiar și o energie mică, cum ar fi cea provenită dintr-un eveniment mareic, poate inversa oscilațiile acestor perturbații. Dacă aceste evenimente mareice au loc, de exemplu, la fiecare 11 ani, ele ar putea declanșa o inversare ciclică a polarităţii câmpului magnetic al Soarelui, rezultând fluctuații regulate în activitatea solară care corespund acestui ciclu.

„Când am descoperit în simulările noastre că instabilitatea Tayler este însoţită de oscilații ale plasmei, m-am întrebat: Este posibil ca plasma să fie afectată de o mică perturbație, asemănătoare mareelor?

Rezultatul a fost fenomenal. Oscilația plasmei poate fi într-adevăr declanşată de o perturbaţie externă şi devine sincronizată cu momentul producerii acesteia”, a declarat Stefani.

Acest model ar putea explica alte câteva mistere ale Soarelui. De exemplu, în majoritatea ciclurilor solare se constată două vârfuri de maxim ale activităţii solare, cu o scurtă perioadă de întrerupere între ele, iar acest lucru a rezultat şi din simularea computerizată.

Un alt fenomen care merită cercetat este modul prin care potenţialele forțe mareice modifică straturile de plasmă din Tahoclin, stratul ce separă zona radiativă şi zona de convecţie, la baza zonei de convecție.

De asemenea, modelul ar putea permite înțelegerea undelor Rossby, recent descoperite, care se învârt în jurul Soarelui şi care ar putea avea legătură cu erupţiile solare.

La rândul său, acest lucru ne-ar putea ajuta să înţelegem mai bine momentul producerii erupţiilor violente ale Soarelui care pot afecta viața de pe Pământ.

Cercetarea a fost publicată în Physics Solar.

Sursă: Science Alert