În urmă cu câțiva ani am fost întrebat de unde provine pasiunea mea pentru fizică. Fără prea multă ezitare, am spus că interesul meu pentru fizică se datorează dorinţei de a cunoaște adevărul despre natură. În continuare cel cu care vorbeam mi-a pus cea mai dificilă întrebare pe care o știu: „Ce este adevărul?”.
Richard Feynman credea că adevărul despre un lucru anume poate fi cunoscut numai prin înțelegerea modului cum funcţionează acel lucru. Odată ce ați înțeles cum funcționează ceva anume, numai atunci puteţi afirma că ştiţi adevărul despre acel lucru. El a comparat natura cu un joc de șah jucat de zei. În acest sens, înţelegerea naturii presupune cunoașterea regulilor jocului sau ceea ce noi numim „principiile fundamentale”.
Dar cum putem spune că știm regulile jocului? Cum putem fi siguri că am înţeles corect modul în care funcționează ceva? Fizica newtoniană a stabilit regulile jocului timp de sute de ani, însă odată cu apariţia relativității speciale a devenit evident faptul că fizica newtoniană este doar o aproximare a modului în care funcţionează natura în cazul unor viteze mici de deplasare. De fapt, în acest moment, orice teorie fizică are un domeniu limită de aplicabilitate. Modelul Standard din fizică nu mai funcţionează la scara Planck și relativitatea generală nu se poate aplica la nivel cuantic.
Înţelegerea domeniului de valabilitate al unei teorii este uneori la fel de importantă ca și înțelegerea teoriei în sine, pentru că astfel putem concepe o teorie mai generală care cuprinde mai multe teorii.
Aşa cum la vârsta de șaptesprezece ani m-am confruntat cu problema adevărului, recent mi-am amintit din nou de Feynman. Dar, mai important, mi-am amintit de filosofie şi de una dintre cele mai renumite afirmaţii din filosofie, „Cogito ergo sum” sau „Cuget, deci exist” a lui Rene Descartes.
Aţi avut vreodată un vis pe care l-aţi simțit atât de real încât să credeţi că s-a întâmplat cu adevărat? Gândiți-vă la Matrix. Dacă aţi avut un astfel de vis, atunci puteți înțelege că propriile simțuri nu sunt de încredere și chiar dacă putem vedea un lucru, aceasta nu înseamnă că acel lucru există cu adevărat.
Karl Popper, un filosof şi un gânditor influent, a scris odată că: „Cu cât învățăm mai multe despre lume, cu atât mai concise, mai precise și mai clar formulate vor fi cunoștințele noastre despre ceea ce nu știm”. Popper a constatat că toate teoriile științifice care au fost considerate, la un moment dat, ca fiind adevărate, au fost ulterior infirmate. De exemplu, legile lui Newton ale mecanicii clasice. Contemporanii lui Popper au crezut că știința este cea care doveşte existenţa unor lucruri, dar Popper şi-a dat seama că știința este doar o colecţie de idei care s-ar putea să fie false şi care nu au fost încă infirmate.
Cu cât o teorie este mai științifică, cu atât mai mult aceasta se poate dovedi falsă. Cu alte cuvinte, există o mulțime de experimente pe care le putem face pentru a testa și infirma acea teorie. Popper a criticat în special psihanaliza freudiană care nu poate fi testată prin astfel de experimente.
În consecinţă, știința va putea afla vreodată adevărul despre Univers și cum funcționează acesta? Există școli de gândire care cred că teoriile noastre științifice vor deveni, în mod continuu, tot mai bune și vor cuprinde tot mai multe fenomene naturale, dar că acestea nu vor oglindi niciodată „adevărul”.
Dacă cele menționate mai sus sunt adevărate, atunci nu vom putea cunoaşte niciodată adevărul absolut. Cu toate acestea, pasiunea mea pentru fizică rămâne, chiar dacă acum nu mai vorbesc de „cunoașterea adevărului”, ci de încercarea de a cunoaşte adevărul. Din dorinţa de a înțelege lumea din jurul meu, mă bazez pe scepticism și pe gândirea liberă. Pentru mine, asta este tot ceea ce contează.
În fond, dacă adevărul absolut este imposibil de atins, am putea să aflăm la fel de bine ce nu este, cu siguranță, adevărat.
Sursă: Futurism
Comentariu Facebook