Imaginaţi-vă că nu sunteți acolo unde credeți că sunteți şi că s-ar putea să fiţi subiectul unui experiment științific care este condus de un geniu malefic.

Creierul v-a fost îndepărtat din corp și este ținut în viață într-o cuvă cu substanţe nutritive care se află într-un laborator.

Terminalele nervoase ale creierului vostru sunt conectate la un supercomputer care vă generează toate senzațiile vieții cotidiene. De aceea credeți că trăiți o viață complet normală.

Mai existaţi? Lumea, așa cum o ştiţi, este o ficțiune a imaginației voastre sau o iluzie realizată de un om de știință rău intenționat?

Toate acestea sună ca un scenariu de coșmar. Dar putem spune cu certitudine că nu este adevărat?

Putem dovedi cuiva că nu suntem într-adevăr decât nişte creiere într-o cuvă de laborator?

Poate fi realitatea noastră doar amăgirea unui geniu malefic?

Filosoful Hilary Putnam a propus această versiune celebră a experimentului de gândire “creierul într-o cuvă” în cartea sa “Rațiunea, adevărul și istoria” (Reason, Truth and History), publicată în anul 1881, care este în esență o versiune actualizată a unui concept al filosofului francez René Descartes privind “Geniul răului” din cartea Meditations on First Philosophy din anul 1641.

Chiar dacă astfel de experimente de gândire ar putea părea superficiale, și poate un pic tulburătoare, ele servesc unui scop util. Acestea sunt folosite de filosofi pentru a investiga care sunt concepţiile pe care le putem considera adevărate și, ca rezultat, ce cunoștințe putem avea despre noi înșine și despre lumea din jurul nostru.

Descartes a crezut că cel mai bun mod de a face acest lucru este să începem prin a ne îndoi de tot ceea ce credem că ştim și să ne bazăm cunoaşterea pe ceea ce putem afla începând din acel moment. Folosind această abordare sceptică, el a susținut că doar un nucleu de convingeri absolute poate servi drept fundație sigură pentru cunoaștere. El a spus:

„Dacă doriţi să aflaţi adevărul, este necesar ca cel puțin o dată în viața voastră să vă îndoiți, pe cât posibil, de toate lucrurile”.

Descartes credea că toată lumea se poate angaja într-o astfel de gândire filosofică. Într-una din lucrările sale, el descrie o scenă în care se află în fața unui foc fumându-şi pipa.

El se întreabă dacă poate avea încredere că pipa se află în mâna sa sau dacă papucii îi sunt într-adevăr în picioare. El remarcă faptul că simțurile l-au înșelat în trecut şi că, în consecinţă, nu se mai poate baza pe ele.

Un creier într-o cuvă

Putem fi doar nişte creiere într-o cuvă? Credit: Shutterstock

De la Descartes am primit întrebări sceptice, clasice, precum: cum putem fi siguri că suntem treji chiar acum și că nu dormim, visăm?

Mai mult, Descartes își închipuie că ar putea exista un geniu malefic, omnipotent şi rău-intenționat, care ne înșeală, făcându-ne să credem că ne trăim viețile când, de fapt, realitatea ar putea fi foarte diferită de cea percepută de noi.

„Voi presupune că nu Dumnezeu cel foarte bun, izvor al adevărului, ci un anumit geniu rău, dar acesta deosebit de puternic și iscusit, și-a dat întreaga osteneală să mă înșele: voi socoti că cerul, aerul, pământul, culorile, figurile, sunetele și cele externe nu sunt altceva decât înșelări ale somnului, prin mijlocirea cărora a întins el curse credulității mele: mă voi privi pe mine însumi ca și cum n-aș avea mâini, ochi, carne, sânge, nici vreun simț oarecare, ci ca unul ce am socotit în chip greșit a avea toate acestea… voi merge mai departe, până ce voi afla ceva sigur, ori, dacă nu altceva, măcar aceasta cu siguranță, cum că nu e nimic sigur”, afirmă Decartes în Meditations on First Philosophy

Experimentul de gândire “creierul în cuva” a fost, de asemenea, folosit în cultura populară. Exemplele contemporane notabile includ filmul “The Matrix” din anul 1999, dar și filmul ” Inception” al lui Christopher Nolan din anul 2010.

Poate fi viața o simulare pe computer

Poate fi viața o simulare pe computer? Credit: Warner Bros

Urmărind o versiune ecranizată a unui astfel de experiment de gândire, spectatorul poate intra imaginativ într-o lume fictivă și poate explora, în siguranță, unele idei filosofice.

De exemplu, în timp ce vizionăm The Matrix, ne identificăm cu protagonistul Neo (Keanu Reeves), care descoperă că lumea “obișnuită” este de fapt o realitate simulată pe calculator şi că corpul său atrofic este suspendat într-o cuvă de lichid care poate susține viața.

Chiar dacă nu putem fi absolut siguri că lumea exterioară este aşa cum o putem percepe cu ajutorul simțurilor, Descartes întrevede o urmă de speranță în meditaţiile sale.

Cel puțin putem fi siguri că existăm, pentru că de fiecare dată când ne îndoim de ceva trebuie să existe un “eu” care se îndoieşte. Această consolare are ca rezultat celebra expresie “cogito ergo sum” (în latină tradus prin „cuget deci exist”).

Traducere şi adaptare după How do you know you’re not living în a computer simulation?