Sinuciderea animalelor: realitate sau mit?

Sinuciderea animalelor reprezintă o problemă extrem de controversată în rândul cercetătorilor care studiază animalele, pentru că deși există numeroase cazuri documentate de animale care, în mod aparent, aleg intenționat să-şi curme viaţa, nimeni nu poate afirma, cu siguranţă, că acestea pot fi clasificate din punct de vedere tehnic ca reprezentând o sinucidere.

 

Am putea menţiona aici faptul că lemingul, cel mai faimos animal „sinucigaș” dintre toate, de fapt nu se aruncă de pe stânci atunci când migrează. Așa cum am menționat deja mai înainte, nimeni nu cunoaşte de unde provine acest mit, dar am putea mulțumi studiourilor Disney pentru contribuţia adusă la răspândirea acestui mit prin intermediul peliculei „White Wilderness”, un documentar ce a câștigat Premiul Academiei Americane de Film. În acest documentar se arată cum zeci de lemingi se aruncă într-un râu. De ce şi-ar curma aceştia viaţa în acest fel?

Există numeroase alte cazuri de animale care aparent se sinucid, fără niciun motiv explicabil. Poate cel mai renumit dintre acestea este cazul Overtoun Bridge. Pe scurt, începând cu anii 1960, un număr de zeci (sau chiar sute, în funcție de sursa informaţiilor) de câini s-au aruncat de pe un pod aparent fără niciun motiv.

Deşi numărul exact al câinilor care au murit în acest fel nu este cunoscut, fenomenul a fost pe larg dezbătut și despre el s-a scris timp de ani de zile. Misterul a fost în cele din urmă rezolvat atunci când David Sands, un specialist în comportamentul animal, a cercetat cu atenție respectivul pod. Sands a descoperit că un capăt al podului care era preferat de câini se afla deasupra un cuib de nurcă. Sands a descoperit că majoritatea câinilor care au sărit de pe pod aparţineau unor rase care erau de mult timp cunoscute pentru mirosul lor extraordinar de sensibil.

Sands a fost capabil să concluzioneze că, în acest caz, câinii nu au avut intenţia să se sinucidă, ci mai degrabă au reacţionat la mirosul acelor mici animale cu blană și au sărit peste parapetul de siguranță. Acesta era destul de înalt, astfel încât mulţi dintre câini nu şi-au dat seama că se aflau pe un pod.

Un alt caz aparent de tentativă de suicid în rândul câinilor este cel anunţat în Illustrated London News în anul 1845. Atunci s-a relatat despre un câine Newfoundland care se presupune că s-a aruncat în mod repetat în apă și care, în cele din urmă, s-a înecat. Deşi câinele a fost salvat de mai multe ori după ce a plonjat în apă, acesta a continuat să încerce să se arunce în apă într-o încercare (aparentă) de a se îneca. În cazul în care acest câine chiar a dorit să moară, cineva ar putea afirma că ar trebui să existe mai multe cazuri similare în istorie. Mai aproape de zilele noastre putem menţiona cazul unor câini care au refuzat să mai mănânce după ce şi-au pierdut stăpânii, ceea ce a condus, în unele cazuri rare, la moartea lor. Dar întrebarea rămâne deschisă: câinele refuză să mănânce pentru a muri sau aici este vorba doar despre refuzul acestuia de a mânca pentru că este trist şi pentru că nu are nicio poftă de mâncare, așa cum se poate întâmpla şi în cazul oamenilor, doar că în cazul câinilor aceştia nu-şi dau seama de potențialele consecințe?

Într-un articol despre ciudată lume a presupuselor animale sinucigaşe, Katharine Gammon, un colaborator al LiveScence, a rezumat foarte bine această problemă: „Pentru ca o acţiune să fie catalogată drept o sinucidere, cel ce o realizează trebuie să înţeleagă că ceea ce face îi va curma viața”.

Desigur, este aproape imposibil să ştim dacă vreun animal știe într-adevăr că acțiunile sale îi pot provoca moartea. Acestea fiind spuse, există mai multe tipuri de insecte care se lasă omorâte sau chiar, în unele cazuri, se omoară singure.

De exemplu, s-a observat că anumite specii de furnici au capacitatea de a „exploda” atunci când se simt amenințate (în acel moment elimină adesea unele substanțe lipicioase sau otrăvitoare), ele câştigându-şi porecla de „furnici care explodează” („exploding ants“). Cu toate acestea, chiar dacă furnicile în cauză îşi dau seama ce se va întâmpla cu ele atunci când efectuează acest act altruist, cei mai mulţi dintre noi am putea considera că această acţiune este, mai mult sau mai puţin, similară celei în care un soldat sare pe o grenadă pentru a-i salva pe ceilalţi soldaţi din jur: furnica se sacrifică pentru binele celorlalte furnici, deoarece a evoluat cu ideea de a considera binele colectiv prioritar faţă de nevoile individuale.

În cazul furnicilor Forelius pusillus există, de asemenea, unele furnici lucrătoare care se sacrifică pentru binele coloniei, dar de data aceasta într-o manieră ușor diferită decât în cazul furnicilor care „explodează”. În fiecare noapte cuibul are nevoie de protecţie pentru ca acesta să ​​fie nedetectabil din exterior şi a fi protejat de prădători. Ca atare, furnicile bolnave sau cele care sunt mai în vârstă aleg în mod (aparent) voluntar să rămână noaptea în afara cuibului. În timp ce toate celelalte furnici se află în interiorul cuibului, furnicile de sacrificiu vor acoperi și vor ascunde intrarea în cuib și, de obicei, acest lucru le provoacă moartea. Atunci când cercetătorii au studiat unele dintre aceste furnici de sacrificiu, chiar dacă au avut grijă de ele, acestea de obicei au murit în scurt timp, motiv pentru care se crede că aceste furnici sunt alese pentru această sarcină, în general, dintre cele mai în vârstă sau dintre cele bolnave.

De asemenea, albinele părăsesc de bunăvoie stupul, dacă ştiu că sunt infectate cu o boală care ar putea să le afecteze pe celelalte albine.

Albinele japoneze atunci când se apără de viespea Giant Asian Hornet se grupează în mod intenționat și îşi înconjoară invadatorul. În acest fel căldura din centru, combinată cu un nivel ridicat de dioxid de carbon, devine suficient de intensă pentru a ucide viespea, dar în acest caz albinele doar se apără. Din păcate, unele albine din apropiere de viespe pot muri ca urmare a acestei acţiuni, dar se pare că aleg acest lucru de bunăvoie pentru binele stupului. Din nou, unii dintre noi ar putea considera acest lucru ca fiind o sinucidere, dar alții l-ar putea clasifica ca fiind o formă tipică de comportament altruist al unei specii de albine. Într-adevăr, a considera acțiunea unui animal ca fiind o sinucidere este un lucru aproape la fel de incert ca şi problema dacă animalele posedă funcția cognitivă să înțeleagă acest concept. Înţeleg albinele aflate în centrul sferei din jurul viespii că acțiunea lor poate duce la propria moarte sau fac acest lucru, pur și simplu, datorită faptului că apariţia invadatorului declanșează anumite acțiuni înnăscute din creierul lor, fără ca ele să fie conștiente de ce se va întâmpla?

Pe scurt, deși cunoaştem numeroase cazuri în care animalele aparent şi-au curmat, în mod intenționat, propriile vieți, pur și simplu nu știm dacă animalele înțeleg consecinţele propriilor acțiuni sau dacă doar reacţionează la anumiţi stimuli din mediul înconjurător fără a sta prea mult pe gânduri.

Traducere şi adaptare după Are There Any Animals Other Than Humans That Commit Suicide?