De ce ştiinţa actuală nu poate explica conştiinţa

Explicarea modului prin care ceva atât de complex precum conștiința poate apărea într-un țesut cerebral de culoare gri, asemănător cu un jeleu, este probabil cea mai mare provocare științifică a timpului nostru.

Creierul uman este un organ extraordinar de complex, fiind format din aproape 100 de miliarde de celule, cunoscute sub numele de neuroni, fiecare conectată la alte 10.000 de celule nervoase, formând astfel aproximativ 10 trilioane de conexiuni nervoase.

Deşi s-au înregistrat progrese importante privind înțelegerea activității creierului și a modului cum aceasta contribuie la comportamentul uman, nimeni nu a reușit să explice care este modul prin care toate acestea conduc la apariţia sentimentelor, emoțiilor și cunoaşterii.

Cum rezultă prin trecerea unor semnale electrice și chimice între neuroni senzaţia de durere sau perceperea unei culori?

Există suspiciuni tot mai mari că metodele științifice convenționale nu vor putea răspunde niciodată la aceste întrebări. Din fericire, există o abordare alternativă care s-ar putea ca, în cele din urmă, să dezlege misterul conştiinţei.

În secolului XX a existat un fel de tabu împotriva cercetării misterioasei lumi interioare a conștiinței, acest subiect nefiind considerat adecvat unei ”științe serioase”. Între timp lucrurile s-au schimbat foarte mult și acum există un acord larg că conștiința este într-adevăr o problemă științifică serioasă.

Cu toate acestea, mulți cercetători ai conștiinței subestimează profunzimea acestei provocării, crezând că pentru a înţelege conştiinţa trebuie doar să examinăm structurile fizice ale creierului.

Credit: mr.suphachai praserdumrongchai/iStock

Problema conștiinței este radical diferită de orice altă problemă științifică. Un motiv este acela că conștiința nu poate fi observată. Nu putem privi în interiorul capului cuiva pentru a-i afla sentimentele și cunoştinţele.

Desigur, oamenii de știință se ocupă, în mod obişnuit, de aspecte neobservabile. Electronii, de exemplu, sunt prea mici pentru a fi văzuți. Din acest motiv oamenii de știință postulează entități neobservabile pentru a explica ceea ce observăm, cum ar fi traseele fulgerelor sau vaporilor în camerele cu ceaţă.

În ceea ce priveşte problema conștiinței, lucrul care trebuie explicat nu poate fi observat. Existenţa conștiinței este dovedită nu ca urmare a unor experimente, ci printr-o conștientizare imediată a unor sentimente și experiențe personale.

În consecinţă, cum ar putea vreodată știința să explice conştiinţa?

Atunci când avem date obţinute prin observație putem face experimente pentru a testa dacă ceea ce observăm se potrivește cu ceea ce prevede teoria. Dar când avem de-a face cu datele neobservabile ale conștiinței, această metodologie nu se poate aplica.

Oamenii de știință pot corela experiențele neobservabile cu procesele observabile, scanând creierul oamenilor și utilizând rapoartele acestora cu privire la propriile experiențe conștiente.

Prin această metodă se poate stabili, de exemplu, dacă o senzație invizibilă, precum cea de foame, este corelată cu o activitatea vizibilă în hipotalamusul creierului. Obţinerea unor astfel de corelații nu echivalează cu o teorie a conștiinței.

Ceea ce ne dorim în final este să explicăm de ce experiențele conștiente sunt corelate cu activitatea creierului. De ce o astfel de activitate în hipotalamus este asociată cu senzația de foame?

Nu trebuie să ne surprindă faptul că metoda științifică standard nu poate explica conștiința. Aşa cum am arătat în noua mea carte „Eroarea lui Galileo: Bazele pentru o nouă știință a conștiinței” (Galileo’s Error: Foundations for a New Science of Consciousness), știința modernă a fost concepută, în mod explicit, pentru a exclude conștiința.

Înainte de Galileo Galilei, ”tatăl științei moderne”, oamenii de știință credeau că lumea fizică poate fi descrisă prin proprietăţile unor obiecte, cum ar fi culorile și mirosurile.

Galileo îşi dorea o știință pur cantitativă a lumii fizice și, prin urmare, el a propus că aceste proprietăţi nu se găsesc cu adevărat în lumea fizică, ci în conștiință, pe care el a stipulat-o în afara domeniului științei.

Această viziune asupra lumii a reprezentat fundalul științei până în zilele noastre. Și atâta timp cât lucrăm în acest cadru cel mai bun lucru pe care îl putem face este să stabilim corelații între procesele cerebrale cantitative pe care le putem vedea și experiențele calitative pe care nu le putem vedea, fără nicio explicaţie privind legătura dintre ele.

Mintea este materie

Cred că există o cale de urmat, o abordare care provine din lucrările filosofului Bertrand Russell și omului de știință Arthur Eddington din anii 1920. Punctul lor de pornire a fost acela că știința nu ne spune cu adevărat ce este materia.

Această afirmaţie poate părea bizară, dar s-a dovedit că fizică se limitează să ne spună doar despre comportamentul materiei. De exemplu, materia are masă și sarcină electrică, proprietăți care sunt caracterizate în totalitate de comportamentul materiei: atracție, respingere sau inerţie.

Fizica nu ne spune însă nimic despre ceea ce filosofilor le place să numească ”natura intrinsecă a materiei”, adică ce este în realitate materia.

În consecinţă, există o mare necunoscută în viziunea noastră științifică asupra lumii, deoarece fizica nu defineşte materia. Russell și Eddington şi-au propus să elimine aceasta necunoscută cu ajutorul conștiinței.

Rezultatul a fost o formă de ”panpsihism”, o concepţie mai veche conform căreia conștiința este o trăsătură fundamentală și omniprezentă a lumii fizice.

Din această perspectivă există numai materie, nimic spiritual sau supranatural.

Materia poate fi descrisă din două perspective. Știința fizică descrie materia ”din exterior”, din punct de vedere al comportamentului ei, dar materia ”din interior” este formată din diferite forme ale conștiinței.

Aceasta înseamnă că mintea este materie și chiar și particulele elementare prezintă anumite forme de conștiință.

Complexitatea conștiinței este variabilă. Avem motive întemeiate să credem că experiențele conștiente ale unui cal sunt mult mai puțin complexe decât cele ale unei ființe umane și că experiențele conștiente ale unui iepure sunt mai puțin sofisticate decât cele ale unui cal.

Pe măsură ce organismele devin tot mai simple, poate exista un punct în care conștiința să dispară, deşi este posibil, de asemenea, ca aceasta să nu dispară niciodată complet. Rezultă astfel că și un electron ar putea avea o formă de conștiință.

Ceea ce ne oferă panpsihismul este un mod simplu și elegant de integrare a conștiinței în viziunea noastră științifică asupra lumii, deşi această ipoteză nu poate fi testată.

În timp ce știința actuală nu ne oferă o teorie a conştiinţei, doar corelații, alternativa tradițională, care pretinde că conștiința se află în suflet, conduce la o imagine a naturii în care mintea și corpul sunt distincte.

Panpsihismul evită ambele extreme și acesta este motivul pentru care tot mai mulţi experţi în neurologie îl consideră cel mai bun cadru pentru elaborarea unei științe a conștiinței.

Sunt optimist că într-o bună zi vom avea o știință a conștiinței, dar nu va fi știința pe care o știm în prezent.

Traducere şi adaptare după Science Still Can’t Explain Consciousness, But That Might Soon Change