Memoria şi activitatea creierului

Prin intermediul sistemului nervos, o reţea complexă care se întinde de la organele senzitive până la cele mai sofisticate porţiuni ale creierului, memoria ne ajută în tot ceea ce facem, de la mişcările simple până la cele mai complicate sarcini pe care le rezolvăm şi, în cele din urmă, ea ne face să fim ceea ce suntem.

Cum funcționează memoria?

Pe baza a trei procese neurologice distincte, memoria poate fi senzorială, de scurtă durată sau de lungă durată.

Memoria senzorială

Creierul creează amintirile senzoriale în mod automat, ca un fel de percepție pasivă. Pentru aceste informații nu este necesară o atenție deosebită din partea creierului și acest tip de memorie durează foarte puţin, probabil o secundă. Se spune că fiecare dintre cele cinci simțuri declanşează amintiri senzoriale distincte, deși văzul (memoria iconică), auzul (memoria ecoică) și pipăitul (memoria tactilă) au fost cele mai bine cercetate.

Memoria iconică

Memoria iconică include atât persistenţa vizuală (adică instantanee preluate de ochi), cât şi informaţia vizuală colectată de ochi şi care trebuie (cel puţin într-o formă minimală) prelucrată de creier.

Memoria iconică se formează prin intermediul receptorilor de lumină din retină care transferă impulsurile nervoase către celulele ganglionare din retină şi apoi către cortexul vizual primar din lobul occipital şi în cele din urmă către girusul temporal superior.

Memoria ecoică

Sunetele sunt păstrate în memoria senzorială pentru un scurt timp, până când alte sunete recepţionate mai târziu vor da un sens sunetelor anterioare. Un exemplu obişnuit cu privire la memoria ecoică îl reprezintă cazul în care întrebaţi pe cineva: „Ce aţi spus?” şi apoi răspundeți la întrebarea primită înainte ca persoana cu care vorbiţi să vă repete întrebarea.

Această memorie senzorială generează o activitate cerebrală în mai multe zone ale creierului, incluzând aici cortexul auditiv primar, cortexul prefrontal lateral stâng, girusul temporal superior şi girusul temporal inferior.

Memoria tactilă

Senzaţiile de scurtă durată, precum ar fi pruritul (N.t. Mâncărime a pielii de natură nervoasă) şi durerea, generează amintiri tactile, iar această formă de memorie senzorială joacă un rol important în modul în care ne deplasăm, interacţionăm şi lucrăm cu obiectele din jurul nostru.

Memoria tactilă se formează datorită nervilor răspândiţi prin tot corpul, semnalele nervoase traversând măduva spinării până la girusul postcentral al lobului parietal. Senzaţiile precum textura şi densitatea sunt percepute în operculul parietal în timp ce poziţia activează lobul parietal superior și joncţiunea temporoparietală.

Memoria de scurtă durată

Deși în cazul acesteia informaţiile sunt păstrate mai mult timp decât în cazul memoriei senzoriale, durata memoriei pe termen scurt este de doar 20 până la 30 secunde. Uneori aceasta mai este denumită şi memoria de lucru.

Deoarece prin natura sa această memorie se bazează pe o structură mai puțin complexă (și, prin urmare, pe mai puțini neuroni) decât memoria de lungă durată, capacitatea memoriei de scurtă durată este limitată. În funcţie de persoană și de limba vorbită, capacitatea acesteia este de aproximativ 7 unităţi de informaţii. Deși pare o valoare foarte mică, încercaţi să priviţi rapid şi apoi să vă reamintiţi o serie aleatoare de 10 numere sau cuvinte.

Numărul unităţilor de informaţii, 7 (plus sau minus două), poate fi mărit în mai multe moduri, dar toate acestea sunt legate de un proces numit „chunking”. Gândiți-vă la un număr de telefon – o serie de zece cifre, dar uşor de reţinut. Din punctul de vedere al memoriei, acest număr este compus de fapt din trei „bucăți” (N.t. chunks în limba engleză).

O formă de „chunking” apare de multe ori atunci când încercați să vă amintiți o serie de lucruri care sunt legate între ele. De exemplu, dacă aveţi o serie de douăzeci numere, dar acestea sunt ordonate în mod secvenţial (de exemplu, 1-20), atunci trebuie doar să vă amintiţi numărul cu care a început seria şi ultimul număr al acesteia. În acest fel, prin memoria de scurtă durată trebuie să ne reamintim doar două „bucăți”.

Cortexul prefrontal este cheia pentru memoria de scurtă durată. Aici creierul procesează atât informaţiile vizuale (în cortexul vizual), cât și limbajul (în zona Broca).

Deși sunt uneori utilizate ca sinonime, memoria de scurtă durată este de fapt o componentă a memoriei de lucru, care include memoria de scurtă durată şi alte funcţii cognitive. În special, memoria de scurtă durată este considerată a fi fonologică. De exemplu, dacă ne referim la ceea ce am afirmat anterior, vorbitorii de limbă chineză îşi amintesc de obicei 10 cifre, în comparație cu cele 7 ale noastre.

Informaţiile stocate în memoria de scurtă durată sunt, pur şi simplu, uitate atunci când impulsurile nervoase se opresc şi încep să transporte alte informaţii.

Memoria de lungă durată

Se consideră că aceasta este nelimitată și că atunci când uităm informaţiile stocate în memoria de lungă durată de fapt acestea nu s-au pierdut, ci doar nu le mai putem accesa.

Memoria de lungă durată se formează printr-un proces care începe cu memoria de scurtă şi care prin consolidarea, repetarea şi asocierea informaţiilor asigură o memorare pe termen lung. Atunci când o memorie de scurtă durată este transformată într-o memorie de lungă durată, noi proteine şi molecule de ARN sunt generate de către hippocampus şi acestea modifică un grup select de neuroni. În continuare aceşti neuroni trimit semnale electrochimice prin spațiile libere dintre neuroni, creând alte căi neuronale. În plus, cu cât sunt folosite mai mult aceste noi căi neuronale, cu atât mai mult legăturile neuronale se întăresc, ceea ce consolidează memoria.

Deși hippocampus-ul lucrează cu regiunile relevante de procesare a informaţiei senzoriale din neocortex (de exemplu, cele vizuale și auditive) și alte porțiuni ale lobului temporal medial contribuie la crearea memoriei de lungă durată.

În acest fel se explică de ce unele persoane având tulburări neurodegenerative (Alzheimer) îşi pot aminti informaţii din copilăria lor, dar au dificultăţi să-şi amintească informații recente. Un hippocampus deteriorat nu mai este în măsură să producă noi proteine pentru a genera amintiri de lungă durată. Cu toate acestea, reţelele neuronale puternice ce au fost create atunci când erau tineri le permit acestora să-şi amintească informații din trecut.

Spre deosebire de memoria de scurtă durată, în care informaţia memorată se pierde atunci când impulsurile nervoase se opresc, informaţiile din memoria de lungă durată se pot pierde dacă reţelele neuronale asociate acesteia nu sunt folosite o perioadă mai lungă de timp (în acest caz legăturile neuronale nu mai sunt întărite în mod continuu) sau dacă alte reţele neuronale se „suprapun” peste acestea.

Traducere şi adaptare după How Memory Works